„Există un singur Berlin” asta stătea scris pe o porţiune a zidului Berlinului după ridicarea lui din 1961. L-am văzut într-o peliculă scurtă filmată în acea vreme, într-un loc care comemora asta.
Eram în trenul dinspre aeroport spre cea mai apropiată staţie de hotel. Era ora 21:50. Ştiam că recepţia se va închide la 22 fix. Am încercat să sun la numărul de telefon de pe rezervarea făcută on-line, dar fără niciun rezultat. Deja mă vedeam pe undeva pe sub un pod dormind din prima noapte în Berlin.
Am ajuns în faţa uşii recepţiei, şi da, era închis. Aveam în schimb o hârtie lipită pe uşă scrisă în engleză cu câteva instrucţiuni pe care ar trebui să le urmez, dacă ajung după ora 22. Din grabă şi stres (cel mai probabil) n-am prea prins ideea, dar la sfârşit am găsit un număr de telefon. Am sunat. Mi s-a zis că trebuie să caut o cutie mică, în partea stângă a uşii. M-am uitat în sus, în jos, nimic… erau trei cutiuţe la nivelul capului, pe tocul din stânga. Am deschis-o pe ultima. M-am lovit de o închizătore cu cifru, din patru cifre. Mi s-a spus la telefon, că pentru a-mi lua cheia camerei, trebuie să introduc ultimele patru cifre ale rezervării pe care o aveam listată. Aşa mi-a luat camera în primire. Am avut o cameră mică şi destul de întunecoasă (asta mi-am dat seama a doua zi, dar oricum, nu stai ziua acolo).
Joi dimineaţa am coborât la opt fix pentru a mă înregistra oficial la recepţie. Apoi am fost să servesc micul dejun în stil bufet suedez.
Am plecat direct către Alexanderplatz,
…unde mi-am propus să merg să văd macheta de trenuleţe. Am ajuns primul, cu exact trei minute înainte de deschidere… când, o machetă de la intrare mi-a răpit atenţia. Era de scară 1:160, de două ori mai mică decât cea pe care lucrez eu. Dintr-o dată, un grup de aproape 30 de copii tocmai îmi luaseră primul loc la coadă. Mă supărasem pe moment… dar mi-a trecut. Mi-am luat şi eu bilet, şi am intrat:
Apoi am luat metroul către muzeul tehnic. M-au aşteptat două depouri pline cu locomotive şi vagoane din diferite epoci!
Într-o altă zonă, am găsit scule, maşini şi diverse metode descrise despre prelucrarea bijuteriilor:
Apoi am mers în aripa cu nave.
Tot acolo aveau un loc în a încerca noduri marinăreşti. Mi-au ieşit toate, dar n-am reţinut niciunul, deasta le-am imortalizat.
Următoarele trei etaje erau destinate aeronavelor. Erau agăţate peste tot:
…şi pe acoperiş, tot un avion:
Deja bateria la telefon a început să mă lase, deci nu mai puteam face poze. Am ales să merg la hotel, să-l încarc, şi seara să merg la poarta Brandeburg. La muzeul tehnic am stat undeva la patru ore, şi nu am văzut tot. La apoape fiecare zonă, erau câteva demostraţii despre cum funcţionează fie o locomotivă cu abur, fie un simulator de zbor, fie o elice de vapor etc. Din păcate, la niciuna nu am prins o oră afişată:
Am ajuns la hotel, mi-am pus telefonul la încărcat şi am adormit mai bine de o oră. Apoi am mers către poarta Brandenburg. Toată zona era plină de poliţişti, şi erau garduri amplaste, de nici cu puteai ajunge în piaţa Pariser, unde se află poarta. Am făcut o poză din depărtare, cu emoţia, că nu va fi tot timpul aşa.
A doua zi de dimineaţă după micul-dejun am plecat spre memorialul zidului Berlinului, de pe strada Bernauer. Ajungând acolo, m-am gândit: graniţele fie ele între ţări sau regiuni ale unei ţări, reprezintă defapt grupuri de oameni care au ceva în comun; … dar acest zid a fost ridicat exact prin mijlocul unui oraş; cu ce greşiseră unii mai mult faţă de alţii? Îmi era clar că nemţii au pierdut războiul. Tot în aceste gânduri mi-am dat seama că s-ar putea să mai am nevoie să iau istoria recentă la puricat.
Am parcurs toată strada Bernauer până la staţia de metrou Nordbahnhof.
De acolo am ajuns aproape de insula muzeelor unde se găseau: muzeul de sculptură şi pictură din sec. XIII-XVIII, dar şi artă Bizantină cât şi medalii şi monete (Bodemuseum); muzeul cu arhitectură din Antichitate, dar şi de cultură islamică (Pergamon Museum); galeria de artă naţională veche (Alte National Galerie); muzeul Egiptului Antic (Neues Museum); şi muzeul grecilor, etrucilor, romanilor (Altes Museum).
Am ales muzeul Pergamon, care mi-a şi fost recomandat de o colegă de birou. Era destul de devreme, şi nu am prins coadă la intrare (asta mi-am dat seama, la ieşire, când în faţa muzeului erau cel puţin 100 de persoane care aşteptau).
Turul expoziţiei permanente a constat în
- Poarta din Babilon a zeiţei Ishtar;
- una din intrările pieţei romane
- cât şi un balcon din oraşul grecesc Miletus din timpul ocupării romane.
Am prins şi o expoziţie temporară cu tema: „Moştenirea marilor regi. Ctesiphon şi sursa de artă islamică” (eng. „The heritage of old kings. Ctesiphon and the persian sources of islamic art”).
La începutul turului, o primă locuinţă a unui negustor arab era descrisă în pereţi de lemn, având simboluri religioase dar nu numai specifice islamului. Asta denota faptul că orice client era binevenit în încăpere. Ascultând ghidul audio despre această cameră, mi-a rămas întipărit în minte următoarea expresie: „Puritatea religiei constă în frica de Dumnezeu, iar corpuţia în lăcomie”.
Se ocupă istoria doar de regi? Nu, desigur, dar Sasanizii sunt amintiţi datorită regilor lor. Imperiul Sasanid, sau „Regele regilor”, a ştiut cum să se impună, prin reliefuri în rocă, busturi sau îmbrăcăminte nobilă din argint. În orice caz, se ştie puţin despre oamenii obişnuiţi.
Susţinătorii regilor ţineau ceremonii elaborate în holul boltit al Ctesiphon-ului (capitala imperiului persan sub dinastia sasanidă) pentru a-şi susţine şi idolatriza regele. Regele rivaliza cu împăraţii din Roma şi Constantinopol şi era în legături cu lideri din India şi China. După lungi războaie cu vechiul inamic: Imperiul Bizantin, arabii musulmani au cucerit imperiul Sasanid. Ultimul rege Yazdegerd al III-lea a fost ucis în anul 651 pe câmpul de luptă. „Şah mat” este din persană şi înseamnă „regele este mort”. Vechiul imperiu persan a devenit istorie.
O parte din Qasr Al-Mshatta (Palatul de Iarna, din apropiere de Amman, Iordania), a fost piesa de rezistenţă a expoziţiei. Palatul a fost ridicat în timpul califatului Umaiad (661 – 750 Anno Domini).
Următoarele încăperi descriau arta islamică, cu referiri la oraşul Samarra: de la locuri de rugăciune, la vase de lut sau bucăţi de faianţă pictate.
Mai departe am ajuns la domul din Berlin. Impresionant! Intrarea s-a făcut prin partea dreaptă a bisericii, de unde am cumpărat biletul, dar a fost prima dată când mi s-a părut că am intrat într-un muzeu, şi nu într-un lăcaş de cult.
La unul din etajele superioare erau diferite machete ale concursului de arhitectură pentru catedrală, cât şi o panoramă de 360o la ultimul dintre ele:
La coborâre, am ajuns până la subsol, unde erau mormintele diverşilor indivizi cu sânge albastru:
Am ajuns cu linia U55 de metrou până la poarta Brandenburg, iar ieşirea din galeria de metrou te întâmpină cu această privelişte:
După, am plecat să mănânc un prânz specific: CurryWurst cu cartofi prăjiţi. Bun, dar nu a prea ţinut de foame. Am compensat seara cu o porţie mai mare.
Am ajuns la castelul Charlottenburg, din zona cu acelaşi nume, dar am ajuns prea târziu şi o parte era în renovare. Aceasta era locuinţa de vară a prinţesei de Prusia, iar grădinile lui au fost desenate incipient ca stil baroc, iar mai apoi alţi peisagişti au redefinit-o în stil englez. Anumite detalii de stil baroc ar mai fi rămas păstrate, cum ar fi: frunzarul.
Cu următoarea ocazie în Berlin, cu siguranţă îl voi vizita împreună cu ale lui grădini.
De dimineaţă am plecat spre zona parcului olimpic inaugurat în 1936. Din păcate am ajuns prea de dimineaţă şi nu l-am putut vizita. Casa de bilete pe timp de iarnă se deschidea abia la ora 10.
…mai apoi am luat Linia S-Bahn 45 până la capăt de linie, şi anume cartierul Spandau. Acesta a fost în schimb, înainte o cetate independentă.
Cetatea în formă de stea cu patru colţuri am si vizitat-o. Diferitele încăperi adăposteau: armament, autovehicule vechi, tunuri, cât şi diferite scule, unelte sau obiecte casnice.
Corpul principal din incinta cetăţii cuprindea istoria monumentelor Berlinului până şi după anul 1871.
Înainte de 1871, monumentele ridicate în Berlin exprimau ridicarea la putere a monarhiei prusace. Friedrich al III-lea de Brandenburg, care s-a încoronat Rege al Prusiei în 1701, a fost primul care a folosit monumentele în acest scop. Friedrich al II-lea a dat startul dezvoltării Prusiei spre independenţă. El a fost primul monarch din Europa care a ridicat monumente generalilor care nu veneau din partea casei regală, dar care s-au remarcat în război. Acest concept a fost continuat după războaiele împotriva lui Napoleon din 1813-1815.
Anul 1871 marchează încoronarea Împăratului Wilhelm I al Prusiei ca împărat al imperiului German. Germania devenind pentru prima dată o naţiune. Asta pune capăt particularismului german (fiecare stat era sub o singură guvernare).
Între 1918 şi 1933 monumentele ridicate, într-o Germanie înfrântă în primul război mondial, care i-a costat peste 2 milioane de soldaţi, i-au avut pe aceştia ca temă principală. Totuşi, un monument impunător pentru a memora „Reich”-ul nu s-a putut reliza în timpul guvernării Weimar Republic; o astfel de propunere cel mai probabil ar fi fost de ne discutat în schimb, în timpul monarhiei.
În perioada naţional-socialită (1933 – 1945) foarte puţine monumente au fost ridicate. Pe de altă parte planurile de arhitectură impunătoare ale lui Adolf Hitler prin arch. Albert Speer, doreau să facă Berlinul capitala „Reich”-ului.
Estul Germnaiei, între 1945 şi 1989, a cunoscut noi monumente socialiste. În RFG însă, monumentele au fost folosite pentru a expima libertatea şi reunificarea, în timpul războiului rece.
După această scurtă incursiune în istorie, m-am îndreptat înspre gara principală din Berlin (Hauptbahnhof), unde m-am întâlnit cu Silvia. Am plecat amândoi mai departe la grădina zoologică. Silvia găsise pe un site că ar exista şi un urs Panda. Ursul Panda în schimb a fost acum 4-5 ani acolo, şi întrebând, am aflat că i se reface locul de joacă. Poate data viitoare îl vedem şi pe el.
Înspre seară am plecat spre expoziţia „The Wall” („Zidul”); în zona Checkpoint Charlie (unul din locurile legale de trecere între Republica Federală Germană şi Republica Democrată Germană).
O panoramă în interiorul unei jumătăţi de sfere care cuprindea una din zonele zidului din anii ‘80.
Citatele auzite le traduc mai jos:
9 noiembrie 1948 – Primarul Berlinului de Vest, Ernst Reuter, face apel către toţi locuitorii lumii să nu abandoneze Berlinul la o soartă incertă.
15 iunie 1961 – cu 2 luni înaintea ridicării zidului, Walter Ulbricht (preşedinte al consiliului de stat al RDG), declară la o conferinţă de presă, neîntrebat: “Nimeni nu are intenţia de a construi un zid.”
12 decembrie 1961 – Walter Ulbricht îşi exprimă mulţumirile tuturor celor care au participat la ridicarea “zidului de protecţie anti-fascist”.
26 iunie 1963 – Preşedintele SUA J.F. Kennedy egalează Berlinul cu libertatea şi rosteşte celebra propoziţie “Ich bin ein Berliner – I am a Berliner” (“Eu sunt un berlinez”).
August 1964 – Generalul Heinz Hoffmann, ministru al apărării naţionale al RDG, ameninţă pe oricine care nu respectă graniţa cu “glonţul”.
1 mai 1960 – La cea mai mare demonstraţie pentru libertate din istoria Berlinului, primarul Willy Brandt îi avertizează pe cei de la putere în RDG că “merg un pas prea departe”.
28 iulie 1973 – Erich Hoenecker (Prim-Secretar al Partidului Social Unit al Germaniei din RDG) face recurs pentru “anti-imperialism, solidaritate, pace şi prietenie”, la cel de-al zecelea Festival Global al Oamenilor Tineri.
Aprilie 1981 – La a şaptea zi de adunare a pionierilor, o doamnă camarad slăveşte scopul socialismului.
19 ianuarie 1989 – Înainte cu câteva luni de căderea zidului, Erich Honecker declară că zidul va mai fi în picioare atât peste 50 cât şi 100 de ani.
Cina am luat-o pe întuneric. Nu, nu se luase curentul. Asta era tema: să mănânci pe întuneric; chiar ziceam, că ieşi ieftin la amenajarea unui astfel de restaurant – practic nu investeşti în design de interior. Ne puteam alege decât tipul de carne din titlul meniului cu patru feluri de mâncare; vegetarian sau special. Meniul special îţi era servit la latitudinea bucătarului: adică nu ştiai deloc ce feluri de carne primeşti, sau măcar nişte ghicitori, ca la celalte meniuri.
Am fost conduşi la masă de ospătar, pe întuneric. Încă tot nu m-am lămurit cum ştiu ei să conducă lumea şi să-ţi aducă şi mâcarea pe beznă. Sentimentul era ciudat. Aveam ochii deschişi, dar nu vedeai nimic. Parcă încercam să-i deschid mai mult, dar evident fără succes. Ospătarul ne-a explicat cum sunt aşezate tacâmurile, paharele de vin şi coşul cu pâine. Am început amândoi să pipăim masa, ca să o cartografiem în minte.
Ajunge aperitivul. Era o farfurie mare rotundă, din care, în timp ce încercam să-i aflu dimensiunea şi forma, ieşeau nişte fâşii de hârtie abrazive. Am luat furculiţa, şi am început să caut, să împung în ceva crocant, ceva moale, doar farfuria. Am încercat să identificăm ingredientele: ceva salată tare, somon, oţet şi hrean.
Noi am cerut meniul complet, dar din păcate informaţia a ajuns diferit, aşadar am mâncat felul principal înainte de supă. Am avut trei feluri de carne cu morcovi şi o legumă spălăcită. Tipurile de carne erau gătite diferit.
A sosit supa. Am dat de o farfurioară suport, iar mai apoi de un bol mic cu două toarte. M-am apropiat destul de mult de vas, şi am început din nou să ghicim ingredientele: erau niste foiţe pătrate moi (n-am ştiut) şi ceva bucăţi mari moi, şi am zis că sunt ciuperci (dar parcă nu erau).
Deja eram destul de liniştiţi amândoi că cel mai rău a trecut. Urma desertul, şi nu mai putea fi nimic altceva, decât dulce. Indiferent ce ar fi venit, era bun. A sosit momentul. Până am apucat eu să-mi dau seama de farfuria dreptunghiulară din faţă, Silvia deja a început să zică: „Ceva e iute în farfuria asta!”. Am început să râd, şi să caut acel iute. Eu nu l-am găsit, sau poate că am amestecat gemul cu ce mai era prin farfurie, cum ar fi ingheţata sau pandişpanul. Într-un pahar înalt fixat, era o cremă rece.
La final, ni s-a dat meniul cu ce am mâncat:
Aperitiv – somon marinat cu miere, muştar şi hrean pe salată verde, morcovi, fenicul, ridiche şi sos caesar
Fel principal – steak de viţel în sos maro de bere şi unt, servit cu sote de rădăcinoase şi găluşte de pâine.
Supa – Supă de brânză şi praz cu găluşte de viţel
Desert – Jagermeister Parfait amar cu două gemuri: mango cu chilli şi căpşuni proaspete, pe lângă o pralină.
După cină, am plecat înspre poatra Brandenburg şi parlament.
În ultima zi, am mers să căutăm un local pe care unul din amicii Silviei îl recomandaseră. Era însă închis, fiind un pub, dar arăta interesant:
…am găsit să mâncăm un mic dejun bun, iar mai apoi am mers cu Silvia să vadă memorialul zidului Berlinului.
Mergând a doua oară, am descoperit proiecţiile tunelelor săpate, iar numerele semnifică numărul de persoane care au reuşit să treacă până ca acesta să fie descoperit şi închis:
La ora 12 ne-am despărţit în gara principală, pentru că trebuia să ajungem la aeroporturi diferite în Berlin.
Călătoriile te inspiră!
yours,
Rareş
Secţiunea “Picantă”
Bilet de avion Timişoara – Berlin – Timişoara (10 euro)
Cazare pe noapte: Charlottenburg (35 euro) şi Hauptbahnhof (40 euro)
Muzee: între 9 şi 12 euro. Există şi un abonament pe 3 zile, cu 24 euro, cu vizite nelimitate.
Bilet transport în comun pe zi (7 euro)
Intrare ZOO (14,5 euro)
Cina pe întuneric (57 euro)
roancea.me 